De vorbă cu sufletul meu
(Demostene Andronescu)
O, suflete al meu, de ce-ţi ascunzi,
Plângând cu hohote, în palme faţa?
Hai, şterge-ţi ochi-albaştri si povaţa
Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-auzi?
De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii
Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete
Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete,
Demult, demult, de când eram copii.
Mereu înfrânt, tu freamăţi ca un pom
Pe care vântul-l biciuie şi-l pradă,
Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă
Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n
somn.
Te potoleşte, pentru Dumnezeu!
Ce-atâta bocet? Doar nu eşti muiere!
Te inţeleg, eşti munte de durere,
Dar nu uita, durerea nu-i un rău.
Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer
Din care
răul cu-ndârjire muşcă,
Atâtora li-s zilele biciuşcă
Şi pentru-atâţia viaţa e piper!
E-atâta jale-n lume, atâta plâns,
Atâta dor, atâta suferinţă!
Sărmanul ins, chircit în neputinţă,
Ameninţă
spre cer cu pumnul strâns.
Şi-n loc să-şi facă din durere pod
Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,
El, sângerând din răni adânci otravă,
Nici nu înfloreşte, nici nu leagă rod.
Sărmana gloată, în genunchi mereu,
Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
Nepricepând că scrânciobul durerii
Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.
Şi-n fiecare clipă câte-o stea
Se stinge-n locul ei precum o pipă,
Şi trebuie ca-n fiecare clipă
Altcineva să moară pentru ea.
O, suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină,
Şi sângerând
celor din jur lumină,
Învaţă,
blând, să mori în locul lor!
Pricepe că cu fiecare spin
Ce dureros în carne ţi se-mplântă,
Pe un obraz o lacrimă se zvântă
Şi-n lume-i o durere mai puţin.
Cu fiecare suferinţă-a ta,
O suferinţă undeva se stinge,
Cu fiecare picur roş de sânge
Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.
Şi-n fiecare limpede apus,
Cu
fiecare-ngenunchere-n tină,
Ţi-agoniseşti,
departe-n cer, lumină
Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.
Dacă aş fi un bob de grâu
(Monahia Nicodema Stoica)
Dacă aş fi un bob de grâu, aş aştepta cuminte
Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.
Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce
De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.
Cînd m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:
Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.
Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie,
O, Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!
Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,
M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.
Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne:
Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.
pentru că exişti,
pentru că eşti mai mare decât capul nostru – prea logic,
pentru ca eşti mai subtil decât inima noastră – prea nervoasă,
pentru că eşti atât de aproape şi atât de departe şi în toate – altul,
pentru că ai fost zămislit şi eşti încă necunoscut,
pentru că fugind departe de Tine – noi fugim înspre Tine,
pentru că nu facem nimic pentru Tine, ci facem totul prin Tine,
pentru că lucrul pe care nu-l putem apuca nu este iluzie.
Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut.
Numai noi – erudiţii analfabeţi –
fără încetare pălăvrăgim.
Dacă
toţi ar avea patru mere
dacă
toţi ar fi puternici precum caii
dacă
toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste
dacă
toţi ar avea acelaşi lucru
atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos
Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală
ceea ce am şi ce nu am
chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau
îi e de folos cuiva
este noapte pentru a fi zi
întuneric pentru a străluci stelele
ultima întâlnire şi prima despărţire
ne rugăm pentru că alţii nu se roagă
credem pentru că alţii nu cred
murim pentru cei care nu vor să moară
iubim pentru că altă inimă s-a răcit
o scrisoare apropie pentru că alta desparte
cei inegali au nevoie unii de ceilalţi
doar lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare
este pentru toţi
şi să descifăreze întregul
David Nevue - ''The gift''
Suflete, prund de păcate
Rugaţi-vă
pentru mine, rugaţi-vă,
biruitorilor, fericiţilor.
să-ncep
eternitatea
ascultării lui Dumnezeu
a vieţii în Dumnezeu
a rugăciunii lui Dumnezeu, în Dumnezeu
iartă-mă,
Te-am căutat în petale, în chipul
cel mai frumos, am crezut
că erai
în clipa cea scrisă
Te iubesc dar prea puţin,
Dă-mi să Te iubesc
cu întreaga-mi
fiinţă!
Lumină lină
Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.
Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce
De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.
Cînd m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:
Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.
Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie,
O, Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!
Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,
M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.
Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne:
Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.
Rugăciune
(Jan Twardowski)
Doamne,
Îţi mulţumesc pur şi simplupentru că exişti,
pentru că eşti mai mare decât capul nostru – prea logic,
pentru ca eşti mai subtil decât inima noastră – prea nervoasă,
pentru că eşti atât de aproape şi atât de departe şi în toate – altul,
pentru că ai fost zămislit şi eşti încă necunoscut,
pentru că fugind departe de Tine – noi fugim înspre Tine,
pentru că nu facem nimic pentru Tine, ci facem totul prin Tine,
pentru că lucrul pe care nu-l putem apuca nu este iluzie.
Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut.
Numai noi – erudiţii analfabeţi –
fără încetare pălăvrăgim.
(traducere: Dan Verona)
Dreptate
(Jan Twardowski)
toţi ar avea patru mere
dacă
toţi ar fi puternici precum caii
dacă
toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste
dacă
toţi ar avea acelaşi lucru
atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos
Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală
ceea ce am şi ce nu am
chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau
îi e de folos cuiva
este noapte pentru a fi zi
întuneric pentru a străluci stelele
ultima întâlnire şi prima despărţire
ne rugăm pentru că alţii nu se roagă
credem pentru că alţii nu cred
murim pentru cei care nu vor să moară
iubim pentru că altă inimă s-a răcit
o scrisoare apropie pentru că alta desparte
cei inegali au nevoie unii de ceilalţi
doar lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare
este pentru toţi
şi să descifăreze întregul
(trad. Emilia Ivancu)
David Nevue - ''The gift''
Suflete, prund de păcate
(Lucian Blaga)
Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară.
Căile-s în tine însuţi.
Iată cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.
RUGĂCIUNE
I .
Rugaţi-vă
pentru mine, rugaţi-vă,
biruitorilor, fericiţilor.
rugaţi-vă în lumină
în har
şi în adevăr
în har
şi în adevăr
să-ncep
eternitatea
ascultării lui Dumnezeu
a vieţii în Dumnezeu
a rugăciunii lui Dumnezeu, în Dumnezeu
iartă-mă,
Te-am căutat în petale, în chipul
cel mai frumos, am crezut
că erai
în clipa cea scrisă
Te iubesc dar prea puţin,
Dă-mi să Te iubesc
cu întreaga-mi
fiinţă!
(Ioan Alexandru)
Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de luni venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii să-l vadă
Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor
Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi rătăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.
Tudor Gheorghe - Lumina lina
IERTARE
Acestei Lumini
acestei iertări
plecaţi genunchii inimii
numai Lumina poate ierta
îndumnezeind
numai omul se poate ridica
din mâl şi din moarte
din cumplita sa vină
pentru că el
poate plânge
-Căinţa-
adevărata sa naştere
poate începe în rănile sale
el se poate întoarce din moarte
cu faţa sufletului scăldată în lacrimi
el poate fi
iertat
de Lumină
el poate fi vas
acestei Lumini
aşa cum nici cerul
nu poate fi
prin iubire şi jertfă
DORUL
Dumnezeu
ce se pogoară
face inima uşoară,
ţese, din har, ca o boare
sufletul ce numai moare
trup neputincios,
trup ce te frângi,
trup de ţărână,
trup ce mori,
lasă pasărea să zboare
pasărea nemuritoare.
La limanul fără vină
să se facă din lumină
rugaţi-vă ceruri,
rupe-ţi-vă lacăte,
rugul suferinţei, dorul
fie binecuvântat
să înviu nevinovat!
încă
(Marius Iordăchioaia)
Când ni s-a vestit că Se va naşteam trimis soldaţii să-L omoare
Când a venit pe lume
i-am dat sicriul unei iesle
când a coborât între noi
am căutat cea mai apropiată prăpastie
când a scos demoni
am spus că e demonizat
când a vindecat boli
am şoptit că e vrăjitor
când a spus Adevărul
am strigat că e nebun
când Şi-a întors Faţa spre noi
am scuipat-o
când ne-a dat sărutare
l-am vândut
când a vrut să ne îmbrăţişeze
i-am ţintuit mâinile pe lemn
când ne-a iertat totul
am râs batjocoritori
când ne-a deschis în inima Sa Cerul
i-am înfipt în coaste o suliţă
când am aflat că ar putea învia
i-am pus gărzi la mormânt…
…………………………
de două milenii
Îl tot împingem
afară din istorie
şi
dragostea Lui
încă
ne caută
inimile…
TU
lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să-ngheţe nerostite
cuvintele să-ngheţe nerostite
chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale – cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale – cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată
