Duminica celor mai buni prieteni

Mâine este Duminica Sfinţilor români, care anul acesta cade exact în ziua sărbătoririi Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Minunată zi, ca şi Duminica trecută, când în Duminica Tuturor Sfinţilor l-am sărbătorit pe al nostru Sfânt Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Două Duminici în care vedem sfinţenia în toată frumuseţea ei, sfinţenia celor care, dincolo de neam şi de pământul pe care au trăit, au urmat îndemnul lui Dumnezeu: "Fiţi sfinţi căci Eu sunt Sfânt!". Şi iată-i uniţi pe toţi că ne îndeamnă: Îndrăzniţi! Duminica aceasta cu atât mai mult, pentru că vedem că avem atâţia sfinţi care au fost oameni ca şi noi, care au trăit chiar pe aceste pământuri româneşti, iar din ei ne tragem şi noi. Acest lucru ne descoperă faptul că se poate, că scopul vieţii noastre este să ne sfinţim, iar el este pe deplin realizabil pentru fiecare dintre noi, indiferent de localitatea în care ne-am născut, familia în care am crescut, statutul social, starea civilă sau meseria pe care o avem.
Harul să vă umple inimile deschise şi să ne întâlnim mâine în Sfânta Liturghie, iar - când va veni vremea - în Împărăţia lui Dumnezeu!

Natalia

Sfintii Apostoli Petru si Pavel: Indrazniti! Noi am biruit lumea!

E foarte greu, imposibil chiar, să iubeşti pe cineva dacă nu-l cunoşti. Pentru a-l cunoaşte trebuie să cercetezi, să-l descoperi, să-l cauţi. Poate mă veţi întreba la ce ne-ar folosi în această epocă modernă să cercetăm viaţa unor oameni care au trăit cu aproape 2000 de ani în urmă. Ce poate să ne ofere această cercetare a vieţii lor?

Oameni ca şi noi

Răspunsul e atât de simplu! Descoperindu-le viaţa îi descoperim pe ei. Sfinţii. Oameni reali. Oameni ca şi noi, care au reuşit să dea răspuns bun la singurul examen adevărat al vieţii, examen care se susţine o singură dată în faţa Învăţătorului Suprem - Hristos.

Când auzim vorbindu-se despre sfinţi, mintea noastră îi aşează undeva într-un timp mitic şi creează în jurul lor o aură a miraculosului. Ei sunt sfinţii - gândim noi - personaje care au trăit cândva, demult, într-o lume în care era firesc să existe sfinţi, iar noi suntem oameni şi trăim într-o lume în care sfinţenia este imposibil de atins.

Ei bine sfinţii nu sunt simple personaje, ci sunt chiar persoane umane reale care au trăit într-o lume asemănătoare cu lumea în care trăim noi. O lume la fel de zbuciumată ca şi a noastră, în care pretenţiile şi orgoliile oamenilor au rămas aceleaşi. Aceeaşi scenă, aceeaşi piesă de teatru, dar alţi actori şi alte decoruri. Dovadă este faptul că sfinţi au existat nu numai în acea perioadă, ci au păşit alături de noi în fiecare veac al istoriei, ridicându-se din toate categoriile sociale, din toate categoriile de vârstă, din toate domeniile de activitate. Oameni ca şi noi, dar având un singur scop în viaţă: urmarea lui Hristos.

De ce îi sărbătorim împreună?

Pe data de 29 iunie Sfânta Biserică îi prăznuieşte pe unii dintre cei mai mari, mai cunoscuţi şi mai veneraţi dintre sfinţi, şi anume pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Unul numit „piatra de temelie” a credinţei, iar celălalt „vas al alegerii” dumnezeieşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece amândoi au murit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui Pavel tăindu-i-se capul. Tradiţia ne transmite ziua de 29 iunie ca dată a martirajului amândurora. Unii istorici spun că martirajul lor a avut loc în acelaşi an 67 d.Hr., alţii că în ani diferiţi. Praznicul lor este cel mai important din luna iunie şi este precedat de unul dintre cele patru posturi de peste an.

Sfântul Apostol Petru

Din Sfintele Evanghelii, cunoaştem că Sf. Petru era originar din localitatea Betsaida din Galileea, fiind fiul lui Iona şi frate mai mare al lui Andrei. Sf. Petru este primul care l-a numit pe Iisus „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. După pogorârea Sfântului Duh la Rusalii, Sf. Petru este cel dintâi care vesteşte poporului evreu pe Iisus Hristos cel răstignit şi înviat, îndemnându-i pe toţi la pocăinţă şi întoarcere la credinţă.

Din Ierusalim, după întemeierea Bisericii Creştine în ziua Cincizecimii, Sf. Petru a mers să vestească Evanghelia în Antiohia, Pont, Galiţia, Capadocia, Bitinia şi la Roma, unde a suferit şi moarte de martir. Anul morţii sale nu se cunoaşte exact, însă intervalul atestat este între 64-67 d.Hr. După cum consemnează istoricul Eusebiu de Cezareea, Sf. Petru a cerut şi a obţinut să fie răstignit cu capul în jos, considerându-se pe sine nevrednic de a muri asemenea Dumnezeiescului său Învăţător. Răstignit în circul lui Nero şi îngropat în apropiere, pe locul mormântului său se ridică astăzi basilica Sf. Petru. De la Sf. Apostol Petru ne-au rămas, cuprinse în canonul Noului Testament, două epistole soborniceşti mult folositoare vieţii creştine.

Sfântul Apostol Pavel

A fost supranumit „apostolul neamurilor”, pentru că a predicat Evanghelia mai ales păgânilor. S-a născut într-o familie de iudei bogaţi din Tarsul Ciliciei, primind o educaţie strălucită în şcoala rabinului Gamaliel. La început, Saul, căci aşa fusese numit la naştere, a fost un adept înfocat al legii mozaice şi un duşman de moarte al creştinilor. Este cunoscută convertirea petrecută pe drumul Damascului, când, plecat să-i persecute pe creştini, lui Saul i se arată Hristos cel înviat. A propovăduit pe Hristos tuturor neamurilor, străbătând în trei călătorii misionare toată Asia Mică, Spania, Britania şi Italia, înfiinţând comunităţi creştine, hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi. De la Sf. Apostol Pavel ne-au rămas 14 epistole, scrise cu diferite ocazii şi în timpuri diferite, din care emană grija neobosită a apostolului pentru propovăduirea şi păstrarea nealterată a învăţăturii creştine. Ajungând la Roma a doua oară, Sf. Pavel a fost închis şi condamnat la moarte de către împăratul Nero, tăindu-i-se capul şi câştigând în ziua de 29 iunie a anului 67 cununa cea neveştejită a muceniciei. Tradiţia spune că în momentul decapitării, capul apostolului a săltat de trei ori de la pământ, izvorând acolo trei izvoare. Pe acel loc, cuprins în Abaţia „Tre Fontane” de la Roma, s-a ridicat biserica închinată martiriului Sf. Pavel, în care se pot vedea până astăzi cele trei izvoare, ca şi coloana de piatră pe care a fost decapitat Apostolul neamurilor.

Oricine poate dobândi sfinţenia

Nu în mod întâmplător Dumnezeu a hărăzit ca aceşti doi mari apostoli să fie prăznuiţi împreună. Se sărbătoresc împreună pentru a ne arăta că, deşi ei sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte starea socială, pregătirea intelectuală, cetăţenia lumească, starea civilă, cu toate acestea amândoi au cucerit culmea sfinţeniei. Deşi Petru era sărac iar Pavel bogat, deşi Petru era neînvăţat iar Pavel şcolit, deşi Petru era cetăţean iudeu iar Pavel cetăţean roman de etnie evreiască, deşi Petru era căsătorit iar Pavel necăsătorit, ei ne stau ca mărturie că fiecare dintre noi, indiferent de starea în care ne aflăm, putem dobândi sfinţenia. Dar pentru aceasta trebuie să facem ceea ce au făcut şi ei: să urmăm calea pe care Hristos ne-a arătat-o, propovăduind Evanghelia în jurul nostru. Şi aceasta trebuie să o facem fără teama că cineva ne-ar putea arăta cu degetul, afirmând că suntem nebuni pentru faptul că vorbim celor din jurul nostru în mod public despre Hristos, Dumnezeul nostru. Mai bine să fim „nebuni pentru Hristos” şi să dobândim cununa sfinţeniei decât să fim ne-buni pentru împărăţia lui Dumnezeu. De aceea vă îndemn şi eu: îndrăzniţi să cuceriţi Împărăţia lui Dumnezeu! Sfinţii Petru şi Pavel au îndrăznit şi au reuşit.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr.17 - iunie 2008

O zi minunata (I): Castelul Peles

Ieri am avut ceva treabă în Braşov şi am profitat de drum să facem din asta o zi de vacanţă, aşa că am fugit şi până la Castelul Peleş. Eu l-am mai vizitat o dată, dar când eram în liceu. Ştiam doar că mi-a plăcut foarte mult... Am ajuns destul de târziu, aşa că ne-am îndreptat repede spre intrare:
Am aşteptat vreo 10 minute, timp în care am mai admirat de pe loc (ne era frică să ne mişcăm, eram printre ultimele ture şi nu vroiam să ratăm intrarea...)
Turul a durat vreo 45 de minute, aşa cum scrie în program, dar au trecut extrem de repede. A fost impresionant, cu toate că nu vedeam pentru prima dată... Îmi aduceam aminte de ce mi-a plăcut şi în adolescenţă: un castel cald, primitor, te puteai vedea locuind acolo (spre deosebire de Bran, de exemplu...). După ce am ieşit nu ne puteam despărţi, aşa că am început să admirăm detalii...
L-am salutat şi pe regele Carol I, stăpânul primitor al domeniului... :)
Ne-am plimbat şi prin grădini...
Regina Elisabeta era ocupata (cu ceva lucru de mana mi se pare, nu am putut sa văd prea bine :)
M-am împrietenit şi cu un leuţ vesel:
Ce mai, minunat!
Nu am putut fotografia înăuntru (taxa era de 30 de lei, iar pe lângă cei 15 de persoană pe care i-am dat pe bilet... mi s-a părut o avere :D ). Am fost însă fericită la întoarcere că am găsit mai multe poze din interior care circulă pe net:
holul de intrare, cu mobilier sculptat în lemn de nuc
Un şemineu (toate nu făceau decât să mascheze caloriferele, pentru că Peleşul a beneficiat de la început de încălzire centrală, curent electric, apă curentă şi canalizare).
Sala armelor:
Salonul de teatru şi cinema:
Salonul de muzică:
Salonul maur:
Salonul turcesc:
Sufrageria, pe care eu o ştiam aşa:
dar am găsit-o gata de oaspeţi:Ne-a plăcut stilul elegant, de bun gust, gura de aer din altă epocă şi cultură, dar mai ales sigla casei regale (Nihil sine Deo!-Nimic fără Dumnezeu!). Frumos...
Ne-am îndreptat repede şi spre Pelişor, pe care nu îl mai văzusem nici eu. Aici chiar am fost ultima tură de vizitatori...
Pelişorul este o reşedinţă mai mică, primită de prinţul moştenitor al tronului de atunci, Ferdinand, împreună cu Maria, mireasa sa. Viitoarea regină nu agreea Peleşul ca locuinţă, aşa că a amenajat Pelişorul după gustul ei. Şi avea gust... :) Pe net nu am găsit decât poza asta, care reprezintă camera de aur a reginei Maria, o încăpere care mie mi s-a părut cam sumbra... :D Am înţeles că aici a dorit să moară regina şi chiar a fost adusă aici în ultimele clipe.Asta este deci camera care mi-a plăcut cel mai puţin... În rest, extraordinar! Camere mici şi luminoase (spre deosebire de Peleş), viu colorate, cu mobilier cald, primitor. Ca o casă ceva mai mare... de 70 de camere :), dintre care se vizitează 20.

Domeniul Peleş, care are vreo 60 de hectare, a fost retrocedat anul trecut regelui Mihai. Acesta se pare că va păstra Peleşul în circuitul turistic, iar Pelişorul ca reşedinţă regală (Casa regală îl prezintă deja sub această denumire). Am văzut şi discursul Majestăţii sale de acum câteva săptămâni, când s-a întors la castel după 60 de ani, în care spunea că „Porţile Peleşului vor rămâne deschise românilor pentru eternitate, aşa cum au fost mereu începând cu anul 1914. Numai că de aici încolo românii nu vor găsi aici doar camere pline cu obiecte de preţ, ci şi oameni vii, o familie care dă sens naţiunii şi amprentă statului român." Hm... o vizită la rege! Profesorul meu de franceză îmi povestea că l-a vizitat în Elveţia. A fost primit cu o deosebită căldură, deşi nu îl cunoşteau, şi a întâlnit nişte oameni extraordinar de modeşti şi primitori, în care simţeai însă aerul nobilităţii, al regalităţii.
Nu se ştie ce se va mai întâmpla, însă cert este că până în 2010 cele două castele rămân deschise turiştilor, aşa că, dacă nu aţi făcut-o până acum şi aveţi ocazia, profitaţi!

Natalia

Să postim cu Sfinţii Apostoli: Jertfa de vară

Odată cu începutul verii ne pregătim pentru a intra într-o nouă perioadă de post, şi anume Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care începe anul acesta în 23 iunie. Rânduiala postului este o practică ţinută cu sfinţenie de cei cu adevărat credincioşi, pentru că postul izvorăşte din credinţă, iar cei care nu respectă rânduiala postului dau dovadă de insuficientă credinţă, aşa cum spune Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu.

E mai uşor să postim împreună

Biserica a statornicit în decursul unui an patru mari perioade de post, câte unul pentru fiecare anotimp, postul Sfinţilor Apostoli fiind numit şi postul verii. Acesta are o lungime variabilă de la un an la altul, începutul lui fiind în legătură cu Sfintele Paşti. Regula este ca acest post să înceapă în ziua de luni de după Duminica Tuturor Sfinţilor, care este a noua Duminică după Paşti sau prima Duminică după Rusalii. În acest an, Postul Sfinţilor Apostoli se întinde pe durata unei săptămâni.

Practica postului a fost prezentă în rândul creştinilor încă de la început, Domnul nostru Iisus Hristos postind înainte de a începe să vestească oamenilor Evanghelia. De asemenea, zilele de miercuri şi vineri au fost zile de post încă din perioada Apostolilor. Cunoscând Sfinţii Părinţi faptul că omul cu greu se urneşte spre cele bune şi că din fire este aplecat spre cele rele, s-au hotărât aceste perioade de post ca exerciţiu de înfrânare a poftelor şi de întărire a voinţei spre cele bune. Este mai uşor credinciosului să postească atunci când ştie că şi alţii postesc împreună cu el, când ştie că toată Biserica posteşte.

Postul ne disciplinează

Înfrânarea de la anumite mâncăruri şi băuturi în perioada postului nu se face cu gândul că acestea ar fi rele, sau că ar putea să ne dăuneze în vreun fel. Înfrânarea aceasta trebuie să fie în conformitate cu gândul Sfântului Apostol Pavel, exprimat în prima epistolă a sa către cei din cetatea Corint: „Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“ (6, 12). Adică să nu lăsăm ca pofta să pună în vreun fel stăpânire pe noi. Să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca. De asemenea este ştiut că omul are o mai bună dispoziţie spre rugăciune atunci când posteşte, de aceea în această perioadă de post se înmulţeşte rugăciunea atât în biserici cât şi la casele oamenilor.

Postul creează în om şi o disciplină. Dacă la început suntem atenţi la felul şi cantitatea mâncării, această atenţie se mută mai apoi şi asupra faptelor, cuvintelor şi gândurilor noastre, păzindu-ne ca nu cumva prin vreo acţiune rea să ne facem postul nefolositor. Această mutare a atenţiei noastre de la cele materiale la cele spirituale trebuie să continue şi după încetarea postului, prelungindu-se în toată vremea vieţii noastre. Astfel, aceste perioade de post ni se fac nouă ca nişte trepte, în fiecare post căutând să evoluăm, să creştem duhovniceşte îndepărtând câte un obicei rău şi punând unul bun în locul său.

De la hrana trupului la hrana sufletului

Prin post ne exprimăm şi pocăinţa, Îi arătăm lui Dumnezeu părerea de rău pentru păcatele pe care le-am făcut. Rugăciunile pe care le facem în zilele de post sunt unele de căinţă, prin intermediul cărora cerem ca milostivirea lui Dumnezeu să biruiască şi să risipească mulţimea păcatelor noastre. De aceea postul este un mijloc de mântuire.

În acelaşi timp postul este un act de cult, o renunţare de bună voie, o jertfă făcută cu gândul la Dumnezeu, izvorâtă din credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi din dorinţa de a-i imita pe Sfinţii Bisericii noastre, care au adus şi ei lui Dumnezeu această jertfă a postului.

Şi, ceea ce este mai important, foamea pântecelui pe care o simţim în timpul postului, necesitatea aceasta biologică dată de Dumnezeu, trebuie să ne înveţe şi să ne ajute să dobândim şi foamea duhovnicească, foamea după mai multă credinţă, foamea după adevăr, foamea după dreptate, foamea de înţelepciune, de pace, de curăţie sufletească şi în primul rând foamea de Dumnezeu. Ne hrănim trupul, dar cu ajutorul postului simţim nevoia de a ne hrăni şi sufletul iar hrana sufletului este Cuvântul lui Dumnezeu.

Postul este împlinit, este complet atunci când ne spovedim şi ne împărtăşim. Foamea postului trebuie să ne aducă în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6; 35, 51). De aceea, în perioada de post nu trebuie să lipsească din preocupările noastre Spovedania şi Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului care se dau spre iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 16 - mai 2008

Maica Siluana: "Apucăturile" cu care intrăm în familie

În numărul acesta, un fragment din conferinţa pe care Maica Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli“ din Craiova a susţinut-o la Drobeta Turnu Severin, în luna aprilie a acestui an. Vorbind „Despre familia creştină“, Maica Siluna a atins şi problema moştenirilor cu care cei doi soţi intră în căsnicie.

Transformarea cere timp
Sunt oameni care se deşteaptă, se întorc la Dumnezeu, vin la Biserică, vin cu râvnă. De obicei imediat ce ne întoarcem în Biserică avem multă mângâiere, harul vine la noi şi ne mângâie şi atunci am vrea ca într-o lună, două, trei, să ne schimbăm cu totul şi să se schimbe şi toţi cei din jurul nostru.
Trebuie însă să înţelegem că suntem trup şi suflet, că trupul nostru are scris în rânduiala lui viaţa pe care l-am învăţat. Ca să facem ceva nou, trebuie să ne dezvăţăm de vechi şi să învăţăm lucrul nou, iar asta se face cu trudă, cu repetiţie. Gândul rău, gândul de judecată, pofta ochiului, trufia vieţii, toate astea sunt fixate pe creierul nostru cu nişte legături numite sinapse, şi care trebuie dezlegate. Când părintele, la Taina Sfintei Spovedanii, la sfârşit spune: „şi te dezleg cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu“, se rup sinapsele acelea care ne ţin legaţi de şuşoteala dracului: „Să faci aşa, să faci aşa… că nu eşti mai proastă etc“. În clipa în care ajung acasă trebuie să fac canonul pe care mi-l dă părintele, sau rugăciune şi fapte bune, ca să se formeze legături noi, să învăţ „năravurile“ lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu mă schimbă fără voia mea şi fără truda mea. Asta este asceza. De-aia facem mătănii, de-aia ne rugăm, de-aia postim, ca să se înscrie în trupul nostru noua rânduială a vieţii, rânduiala sfântă, şi să nu mai izbucnească cea veche.

„Apucăturile“ de acasă ne fac căsnicia grea
De multe ori mergem bine, ne lepădăm de păcate, nu mai facem păcatele de moarte, ne spovedim, ne împărtăşim, nu mai drăcuim, nu mai înjurăm, nu ne mai jignim unii pe alţii. Dar se întâmplă unele lucruri, în momente de „stres“, cum zice lumea, şi ne purtăm ca nişte copii, mai ales la furie. Când omul se înfurie că cineva nu face voia lui şi depăşeşte puterea lui de răbdare, sunt oameni care se pierd cu firea şi se poartă ca nişte copii: trântesc, sparg, urlă, se întorc cu spatele, pleacă de acasă, se trântesc pe jos, aruncă cu pietre sau cu cuvinte dure. Toate aceste lucruri aparţin copilului din noi. Sunt lucruri pe care noi le-am învăţat acasă, în familie, până la 7 ani, şi pe care nu le-am dezvăţat. Ne-am impus ca oameni mari să ne purtăm frumos, dar la o adică uităm acest lucru şi repetăm ce am învăţat acasă. Aceste „apucături“ de acasă sunt cele care ne fac căsnicia foarte grea; multe din necazurile familiei creştine vin din faptul că nu respectăm porunca lui Dumnezeu care spune „Îşi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va face una cu femeia sa“.
Băieţii de obicei sunt foarte ţinuţi, mai ales de mame. Dacă în familie comunicarea dintre soţ şi soţie nu e bună, dacă soţul este violent şi există un băiat în acea familie, mama şi-l va face aliat pe băiat. O să îi spună lui toate necazurile, o să îşi pună în el toată nădejdea, el o să se simtă foarte important, va fi copleşit cu atenţii şi cu tandreţe şi acesta este ceea ce numim noi „băiatul mamei“. Dar şi când se înţeleg bine părinţii şi băiatul este bine crescut, el zice: „La noi acasă aşa era, aşa e bine!“ De ce? Pentru că „Aşa făcea tata!“
Deci noi pornim de acasă cu nişte apucături, bune sau rele, şi le impunem celui cu care ne căsătorim. Aşteptăm ca celălalt să fie ca mama, şi asta este o piedică foarte mare. Când vrem să ne căsătorim trebuie să ne lepădăm de părinţi în sensul că ne lepădăm de toate apucăturile şi ne ducem într-o lume nouă, într-o casă nouă, învăţăm obiceiuri noi împreună. De aceea şi ea îşi lasă familia, şi el; şi nu vom face niciodată comparaţie cum era şi nu vom impune modelele. Dacă spun: „Ştii, acasă făceam aşa şi aşa“ şi ea zice: „Hm, mi-ar plăcea şi mie!“, atunci putem să facem ca pe un model, dar nu să impunem. Un băiat care a avut o mamă excesiv de grijulie care i-a îndeplinit toate dorinţele va căuta în căsătorie o mamă. Va aştepta de la soţie să îl alinte, să îi aducă cafeaua la pat, „unde sunt cămăşile?“ etc. deci va avea aceleaşi aşteptări ca de la mama. Dacă altul a avut o mamă rea, se va aştepta să aibă o soţie bună, pentru a compensa. La rândul ei, fata va avea model pe tata. Dacă a avut un tată bun se va aştepta ca soţul să se comporte ca el, iar dacă a fost rău se va aştepta ca soţul să se comporte invers decât tata.

Să ne vindecăm iertând
Să devenim conştienţi de toate aceste lucruri şi să ne lepădăm de ele, iar lepădarea se face prin iertare. Noi pornim cu râvnă pe drumul Bisericii, ne spovedim păcatele foarte mulţi dintre noi, mulţi însă spun: „Părintele m-a iertat, Dumnezeu m-a iertat, dar eu nu mă pot ierta!“ De unde ne vine această neiertare, faptul că nu ne putem ierta? De la faptul că nu i-am iertat pe ceilalţi. Noi nu am descoperit ce înseamnă Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Noi nu iertăm, din multe motive. Unul dintre ele este faptul că ni se pare că o să ne abuzeze, că o să ne creadă proşti şi o să ne facă iar. Nu e adevărat! Apoi nu iertăm pentru că: „Da’ n-am ce să iert… Era beat, nu şi-a dat seama… N-am nimic cu el!“ E o minciună! N-ai nimic cu el până când te-o supăra! Şi atunci îţi aduci aminte „că şi acum 15 ani, că şi tu şi maică-ta şi taică-tu şi toţi cei din sat de la tine sunteţi la fel!“ Deci nici vorbă, n-am iertat nimic, n-am uitat nimic.
Apoi nu iertăm pentru că: „Ei cum o să fiu eu supărată pe tata? Nu-i frumos să fiu supărată pe tata!“ Dar să înţelegem că eu nu sunt supărată pe tata, eu sunt supărată pe ce mi-a făcut tata. Faptul că se îmbăta şi o bătea pe mama pentru mine e o durere şi o rană şi trebuie să îl iert, pentru că, dacă nu îl iert în sufletul meu, voi duce cu mine această rană în familia mea. Şi mă voi purta fie ca el, pentru că l-am judecat, fie voi avea parte de un soţ care seamănă cu tata. Este uimitor cum fetele care au trăit într-o familie unde erau alcoolici se simt atrase irezistibil de viitori alcoolici. Şi „Vai da’ îl iubesc, nu pot să trăiesc fără el!“ Este această tendinţă a păcatului de a se repeta, această tendinţă a victimei de a fi victimizată în continuare. De ce? Pentru că nu a spus răului pe nume, nu a iertat, nu a învăţat o viaţă sănătoasă şi nu a învăţat să recunoască semnele. Când pornim la drum pentru a forma o familie Dumnezeu ne dă semne dacă va fi bine sau nu. Dacă te-a jignit, dacă te-a rănit, e un semn că ceva nu e în regulă. Dar biata fată zice: „Ei, las’ că îl fac eu om!“ Şi pe urmă o face el „neom“, că n-ai cum să îl faci tu om, dacă nu se face el…
Apoi, când ne căsătorim, trebuie să fim atenţi la familia celuilalt: ce fel de familie e, în ce relaţii e cu familia, ce a învăţat de-acasă, cât s-a desprins de ce a învăţat acasă? Ori noi ne căsătorim în perioada oarbă, în care dragostea e oarbă. Nu face nuntă până nu ţi se deschid ochii! Nu înseamnă că dacă cineva a avut necazuri în familia de origine va avea şi în familia lui, pentru că pocăinţa, iertarea şi viaţa duhovnicească schimbă, dar noi trebuie să fim realişti, să nu ne îmbătăm cu apă rece.

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr.17 - iunie 2008

Sf. Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut din femeie

Atunci când se foloseşte superlativul în legătură cu o persoană, dacă facem abstracţie de Evanghelie şi de creştinism, putem să ne gândim la eroii filmelor şi ai benzilor desenate, la savanţii diferitelor epoci, la cei ce au conceput sisteme filozofice, la cei care au determinat într-un fel sau altul cursul istoriei. Dacă luăm seama însă la cuvântul Evangheliei trăit în decursul veacurilor, pentru noi cei mai mari oameni sunt sfinţii Bisericii. Dintre toţi sfinţii, despre unul singur Domnul nostru Iisus Hristos a spus că este cel mai mare om născut din femeie. Acesta este Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui naştere o prăznuim în fiecare an la 24 iunie.

Sf. Ioan Botezătorul este ultimul dintre prooroci, ultimul dintre cei care au vorbit poporului lui Israel să se pregătească pentru venirea lui Mesia. Iar naşterea acestui ultim prooroc s-a petrecut într-un mod minunat. Părinţii lui au fost Sfinţii Zaharia şi Elisabeta. Amândoi se trăgeau din seminţia lui Levi, adică dintre cei care erau rânduiţi să slujească la templul din Ierusalim, Zaharia făcând parte din ceata preoţească. Vieţuirea acestor doi era deosebită fiind drepţi înaintea lui Dumnezeu umblând fără prihană în toate poruncile şi legile Domnului (Lc. 1,6). Singura lor întristare era aceea că nu aveau copii pentru că erau bătrâni iar Elisabeta era stearpă. Pentru a dobândi un copil de la Dumnezeu aceşti doi sfinţi au făcut rugăciuni îndelungate, rugăciuni care au fost ascultate, căci Arhanghelul Gavriil a fost trimis să îi vestească lui Zaharia că femeia sa, Elisabeta, îi va naşte un fiu.

Fiul lui Zaharia este prezentat de înger ca dar al lui Dumnezeu, ca cel care a fost dinainte rânduit spre a fi prooroc şi înainte-mergător al Domnului. Numele acestui prooroc este ales de însuşi Dumnezeu, Ioan însemnând Dumnezeu este milostiv. Pe lângă nume, îngerul îi vesteşte lui Zaharia şi caracterul misiunii fiului său şi gradul de curăţie al vieţuirii lui, fiind o persoană purtătoare de Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale. Cuvintele spuse de înger despre Ioan sunt uimitoare şi sublime în acelaşi timp Bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit (Lc.1, 14-17). De aceea Zaharia şi-a exprimat neîncrederea, cerând un semn prin care să fie încredinţat că cele spuse de înger sunt adevărate. Drept răspuns, îngerul i-a spus că va fi mut până se vor împlini cele spuse de el. Fără grai, terminându-şi săptămâna slujbei la templu, preotul s-a întors la casa sa, iar cuvintele îngerului au început să se împlinească unul câte unul.

Sfântul Ioan Botezătorul este considerat cel mai mare sihastru şi postitor din câţi au fost vreodată. Viaţa lui aspră pe care a dus-o în pustiul Iordanului, chemarea poporului la mărturisirea păcatelor şi la pocăinţă, vrednicia de a-L boteza pe Domnul Iisus Hristos, mărturisirea adevărului şi însetarea de dreptate care i-a atras şi pedeapsa tăierii capului, toate acestea fac din Sfântul Ioan Proorocul, Înainte-Mergătorul şi Botezătorul, un model de urmat pentru noi, cei care considerăm că cei mai mari oameni sunt sfinţii Bisericii.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr.17 - iunie 2008

Sf. Liturghie: Proscomidia (II)

Vă spuneam aici despre importanţa participării active la Sf. Liturghie. Iar ca să o trăim trebuie mai întâi să o înţelegem, cred eu... Aşa că continui să vă spun despre partea pregătitoare, numită Proscomidie:

Din următoarele prescuri se scot părticele care se aşează ca sfinte daruri pe Disc, alături de Agneţ (Hristos), pentru Maica Domnului şi sfinţi, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceştia, dar şi pentru vii şi apoi pentru morţi, cerând pentru aceştia iertarea păcatelor.
Părticelele se scot astfel:

1. din a doua - întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

2. din a treia – întru cinstirea şi pomenirea sfinţilor

3. din a patra – pentru pomenirea celor vii (ierarhi, conducători şi pentru creştinii ortodocşi de pretutindeni, iar cu numele sunt pomeniţi toţi cei care aduc pomelnic pt. Sf.Liturghie)

4. din ultima – pentru pomenirea celor adormiţi

Discul (pe care îl puteţi vedea în poza) devine astfel imaginea Bisericii, în care Hristos apare printre sfinţii Săi – Biserica nevăzută, triumfătoare, din ceruri – dar şi printre oameni, care alcătuiesc Biserica luptătoare, de pe pământ.
După ce acoperă Sfintele Daruri, pregătite acum pentru Sf. Liturghie, preotul iese din altar cu cădelniţa, pentru a umple de bună mireasmă întreaga biserică şi pentru a-i saluta şi a le ura bun venit oaspeţilor veniţi la Cina Domnului, credincioşi dar şi sfinţii din icoane care nu lipsesc de Sf. Liturghie.

Tare mult mi-a plăcut acest lucru, că prin cădire preotul ne salută şi ne urează bun venit. Acest moment dinaintea începerii Sfintei Liturghii este momentul în care ar trebui să fim toţi prezenţi, pentru că Liturghia are o continuitate, o structură internă pe care noi o stricăm întârziind. Şi atunci când mergem la cineva la masă şi întârziem nu e placut nici pentru gazdă, nici pentru ceilalţi pe care poate îi deranjăm, plus că am şi pierdut tot ce s-a creat în perioada în care noi am lipsit. Iar dacă în faţa oamenilor nu e frumos să întârziem, o fi în faţa Domnului...?

Natalia

Duminica tuturor sfintilor

Mâine este Duminica Tuturor Sfinţilor, toţi cei care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, aceşti fraţi mai mari ai noştri care au devenit "casnicii lui Dumnezeu", iar de acolo se roagă şi mijlocesc pentru noi înaintea lui Hristos. Domnul să ne ajute să le urmăm pilda, pentru că au fost oameni ca şi noi, iar asta ne dă încredere. Mie îmi place tare mult ecfonisul "Căci Sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi întru sfinţi Te odihneşti". Ce mare minune, să Îl putem NOI odihni pe Domnul... Tare mult îmi doresc asta... şi v-o doresc şi vouă!

Natalia

Ca şi cuvânt la această zi, un articol al Parintelui meu, care mie îmi place mult :) :

Sfinţii, prietenii noştri

Pentru mulţi dintre noi sfinţii sunt nişte personaje de poveste. Ştim tot felul de istorioare, cum că sfântul Petru este portarul raiului, sfântul Nicolae are un bici pentru copiii răi sau că sfântul Ilie este un moş supărat care aduce furtună şi vreme rea. E adevărat că aceste povestioare au un mic sâmbure de adevăr, dar noi uităm ce este mai important: că sfinţii sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca şi noi. Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi noi.

Oameni ca şi noi

Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.

Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni

Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi

Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Episcop Ciprian al Cartaginei a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.

Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului

Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.

De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri

Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.

Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm: „Sfinte Ioane, ajută-mă tu aici, că nu ştiu ce să fac!” sau „Cuvioasă Maică Parascheva, dă-mi tu gândul cel bun, că nu ştiu cum e mai bine să fac!“. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Sf. Liturghie: Proscomidia (I)

Dacă scopul vieţii noastre este să ne mântuim, atunci pentru noi cel mai important eveniment din istorie este jertfa lui Hristos, adică Întruparea şi Răstignirea Sa pe cruce pentru noi. Această Jertfă a fost un eveniment petrecut în istorie; însă, pentru ca şi noi, cei care trăim în alt timp istoric, să primim roadele ei, Hristos ne-a lăsat Sf. Liturghie, prin care El vine iar şi iar şi se jertfeşte de data aceasta în Sf. Altar.

În credinţa noastră ortodoxă Sf. Liturghie nu înseamnă o comemorare, sau un simbol, ci Hristos este prezent în chip REAL în pâinea şi vinul care se transformă în cadrul Sfintei Liturghii.

Prima parte a acestei slujbe centrale din viaţa Bisericii este Proscomidia, în care pâinea (prescura) şi vinul aduse de credincioşi sunt pregătite de către preot pentru Sf. Liturghie. Biserica leagă de această parte pregătitoare de aducerea aminte a începutului vieţii lui Hristos pe pământ, de aceea ea se săvârşeşte cu uşile altarului închise şi cu dvera (perdeaua uşilor împărăteşti) trasă, pentru că prima parte a vieţii Mântuitorului nu a fost cunoscută de către popor.

La jertfelnicul din stânga noastră a credincioşilor (numit proscomidiar) preotul are 5 prescuri (sau una singură mai mare, formată din 5 părţi), însemnate cu o pecete. Fiecare din cele 5 are o destinaţie specială:

1. din prima se scoate partea care va deveni trupul Domnului. Prin scoaterea acestei părţi se preînchipuie întruparea lui Hristos. Înfigând copia (un fel de cuţit în formă de suliţă) în prescure, preotul rosteşte următoarele cuvinte prin care arată jertfa care se întâmplă din nou, pentru noi: Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus. continuând apoi : Şi ca o oaie, fără de glas împotriva celui ce-o tunde, aşa nu si-a deschis gura Sa. După ce aşează Sfântul Agneţ (Miel) (bucata care preînchipuie trupul lui Hristos) pe disc, adaugă: Se junghie Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Împunge Sf. Agneţ în partea dreaptă şi spune: Şi unul dintre ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi turnând în Sf. Potir vin şi apă, adaugă: şi îndată a ieşit sânge şi apă (In. 19, 34).

(va urma)

Natalia